Cyfer : Color : Cuprins

Scopul vieții

Ce titlu de carte de dezvoltare personală de doi lei. Și totuși, altul n-am găsit.

Nu-mi amintesc să mă fi născut, dar îmi amintesc când aveam 5 ani și plângeam în hohote în Turcia. M-am uitat la niște oameni bătrâni, peste care viața a trecut cu buldozerul, m-am uitat la ai mei, m-am uitat în oglindă și n-am văzut decât un deznodământ. Moartea.

Am început să plâng în hohote. Mi-am dat seama că exist, dar în viitor voi înceta să exist. Cum poate fi așa ceva posibil? Cum poate ceva să existe, iar apoi să nu mai existe? Cum se poate ca din ZERO să apară UNU și cum poate UNU să devină ZERO? De ce suntem aici? Niște creaturi insignifiante într-un univers infinit, dacă e să ne raportăm la capacitatea noastră actuală de a-l explora?

M-am tot întrebat care este scopul vieții. I-am întrebat pe ai mei, pe niște prieteni de-ai lor, pe preoți, pe niște predicatori. Am căutat răspunsul în textele trupelor preferate. Nu l-am găsit. Am renunțat la căutări pe la 14 ani, când hormonii au preluat controlul. De atunci, viața și-a urmat cursul standard, instinctual. Împerechere, urcat pe diverse scări sociale, a banilor, a faimei. Nu sunt un bun cățărător, am căzut de multe ori, am suferit.

Dar cu ce scop, toate astea?

N-am găsit scopul nici când am meditat 10 zile în templul buddhist, nici când n-am mâncat nimic 23 de zile, nici când am urcat de 100 de ori la rând pe Vârful Postăvaru. Dar am avut o clarviziune stând într-un club obscur din Brașov, în fum de țigară, discutând cu o fată de la TED, despre ce va conține discursul meu.

Iată:

Suntem niște mici vietăți, aflate pe o bucățică de praf, într-un univers vast. Singurul scop palpabil este să ne asigurăm continuitatea ca specie. Am populat toată planeta, acum provocarea e să supraviețuim pe ea până când găsim o modalitate să populăm alte sisteme solare. E un scop forțat de instinctul animalic. Așa suntem programați.

Dar mai este Mintea. A nu se confunda cu creierul.

Când meditez, mintea urmărește respirația, iar rezultatul e că mintea se oglindește în trup. Ceea ce se întâmplă în minte, are o corespondență în corp și invers. Iar atunci realizezi că nu te confuzi cu mintea. Că îți poți urmări mintea de pe o poziție exterioară. Îi vezi toate tertipurile ieftine, toate lamentările. O găsești infantilă. O mângâi pe creștet, Îi spui că totul va fi ok. O calmezi.

Și atunci cine ești tu? Ești entitatea vastă, calmă. Ești totul. Ești Dumnezeu. Iar mintea este copilul tău. Seamănă cu tine, dar are caracteristici proprii. Este modul tău de a te reproduce, de a crea. Este fiul pe care-l trimiți în lumea simțurilor. Iar scopul e să-l crești. Să înțeleagă natura sa, dar în același timp să-și formeze drumul propriu.

Dar copilul ești tot tu.

10835342_357539847769657_4023696580322595501_o



Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +