Cyfer : Color : Cuprins

Oceanul Jimi Hendrix

Pentru a 3-a oară sunt invitat la Suceava la festivalul de blues Blues Con-Fusion, dedicat memoriei lui Fani Adumitroaie. Așa că pe 21, 22 și 23 mai, voi fi prezent în Bucovina în calitate de amfitrion al jam-sessionurilor cu care se vor încheia serile de festival. Toate bune și frumoase, mă voi întâlni cu o grămadă de muzicieni pe care-i iubesc (Claudiu Purcărin, Dan Saghin, Vali SirBlues Răcilă, Raul Kusak, Dean Bowman, Ana Radzic, Rareș Totu, Joe Ruși, Hanno Hoefer), iar publicul de acolo e cel mai cald și cunoscător din țară.

Problema e că eu n-am mai cântat demult. De anul trecut de când am plecat din București am cântat sporadic, iar de când m-am aventurat la tropice, n-am mai cântat aproape deloc. Când am ajuns acasă, mi-am scos chitarele, le-am pus pe stative și le-am privit în fiecare zi, fără a avea vreun impuls de a pune mâna pe ele.

Când o fac, sunetele curg fără nicio piedică, câtă vreme nu gândesc ce vreau să fac. Dacă mă gândesc la ce doresc să fac în continuare, mă blochez și nu-mi aduc aminte progresii simple. E amuzant, dar totuși, trebuie să fac niște repetiții, dacă vreau să mă prezint onorabil la jam, așa că am apelat la Jimi Hendrix.

Hendrix_Winterland1-Robert-Knight

Vedeți, Hendrix este zen. Mai adânc de atât nu poți ajunge. Hendrix atinge măduva universului. Când pun să ascult un live cu Hendrix, simt cum mi se ridică părul pe mâini, pe ceafă, iar în momentul următor, tot ceea ce e material în mine explodează și nu mai există. Rămâne doar un ocean cu ape liniștite sau agitate. Îmi amintesc de ce am pus inițial mâna pe chitară și de ce aș face-o din nou. E un vehicul transcendent.



Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +