Cyfer : Color : Cuprins

Întâlnirea de 20 de ani

Neașteptat, cel puțin pentru mine, dar mâine am întâlnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Neașteptat, nu pentru că întâlnirea ar fi o surpriză. E programată de multă vreme. Neașteptat, pentru că au trecut deja 20 de ani. O mare parte din acești 20 de ani, i-am pierdut încercând să rearanjez planetele în felul în care erau poziționate atunci, în liceu.

Am încercat asta, pentru că acea perioadă a fost cea mai frumoasă din viața mea. În acei 4 ani, am fentat toată societatea, scăpând nepedepsit.

Știi, nu mi-a plăcut niciodată școala, nu pentru că aș fi fost prost sau incapabil, ci pentru că sistemul școlar standard nu mi se potrivea și era foarte rigid. Tot ce am învățat până acum, am învățat singur, autodidact. Materia predată în școală nu-mi plăcea, se găseau foarte rar profesori care să mă inspire să-mi placă vreo materie și nu-mi plăcea felul în care se făceau evaluările.

Așa că începând din clasa a 6-a, am căutat metode cât mai eficiente de a trece clasa cu un efort cât mai mic posibil, iar în rest să-mi văd de pasiunile extrașcolare. Am avut destule astfel de hobbyuri, până când am rămas axat pe muzică.

A apărut astfel o discrepanță majoră între nivelul meu de inteligență și notele pe care le obțineam la școală, ceea ce a făcut să fiu apreciat greșit în toți anii următori. Când eram a 8-a, am rămas corijent la română și aveam 7 la matematică. Cu toate astea, eu vroiam să dau examen la Liceul de Informatică, cel mai bun la acea oră. Toți profesorii, împreună cu ai mei, se chinuiau să mă convingă să nu fac așa ceva. Pe vremea aia, dacă nu reușeai la cel mai bun liceu, ajungeai pe undeva la un liceu industrial. Nu aveai parte de repartizări bune ca acum. Degeaba le-am explicat că la matematică sunt probabil cel mai bun din clasă, și că media mea se datorează antipatiei profesoarei, iar la română am rămas corijent pentru că n-am avut chef să citesc comentariile. Doream să le citesc înainte de examen, să le am proaspete în cap.

În cele din urmă a trebuit să fac un pas înapoi și să dau la Șaguna, un liceu de mare tradiție, situat în centrul vechi. N-am dat la primul liceu din Brașov, am dat la al doilea. Evident că am intrat fără probleme și am ținut să le arăt tuturor că media era suficient de bună să intru la „Info”, liceu care nu doar că era cel mai bun, dar mai era și peste drum de mine. Întâmplarea face că printr-o politică foarte inteligentă, achiziții și donații, Șaguna a devenit în scurt timp cel mai bine dotat și căutat liceu din Brașov, respectiv cel mai bun.

Odată intrat la liceu, mi-am reluat abordarea de tip: „promovare cu efort minim”.  Dacă aveam un 4, îmi trebuia un 5, dacă aveam doi de 4, îmi trebuia un 6. Pentru doi de 3, trebuia 8, și tot așa. Nu mi-a ieșit de fiecare dată, am rămas de câteva ori corijent pe vară și o dată puteam chiar să rămân repetent, dacă nu mă ajuta diriginta. Printr-o încurcătură, n-a mai fost timp să fiu ascultat și notat, am rămas corijent la 3 materii, ceea ce însemna pierderea anului. Doamna Șaramet mi-a spus: „tu urăști școala, nu te pot obliga să mai stai un an în ea”, așa că a aranjat să fiu reexaminat și am trecut.

În clasa a 11-a, am cântat la balul liceului și atunci toți profesorii au realizat că mă ocup cu ceva frumos. Până în acel moment, probabil credeau că atunci când chiulesc sau nu învăț pentru școală, ori sunt în berării, ori joc baschet. Văzând că sunt muzician, m-au lăsat ceva mai liber și de atunci am trecut fără probleme la toate materiile, așa cum îmi doream: cu efort minim.

În rest, cântam la chitară, jucam baschet și seara ieșeam cu prietenii la bere. Adaugă peste asta libertatea de după revoluție și vor ieși niște ani de vis. Toată bucuria venea din faptul că nu eram înregimentat în niciun fel în societate. Puteam să fiu eu, chiar dacă asta însemna multă visare cu ochii deschiși.

După liceu, a durat mult, vreo 7-8 ani până să regăsesc acea stare, în care îți asiguri traiul în societate cu un efort minimal și în rest îți trăiești visul. Deși am terminat acum 20 de ani liceul, în interiorul meu mi-am păstrat acel statut de elev (unul dificil). După cum spune un fost prof de la Șaguna:  „Eu am evitat eşecul fiindcă nu am acceptat să câştig viaţa. Am luat o hotărâre să trăiesc ca parazit” (Emil Cioran).

prima-chitara



3 răspunsuri la “Întâlnirea de 20 de ani”

  1. Clau spune:

    Pentru mine esti incarnarea pasiunii pure dublata de o perseverenta extraterestra. Intr-un liceu in care uniformitatea si obedienta nu erau trasaturi de baza mi-ai ramas totusi in minte intr-o tusa distincta. Era inceputul anilor ’90 si apele erau foarte tulburi. Nimeni nu-si permitea sa priveasca in viitor mai departe de 2-3 luni, perspectivele se topeau la fel cum sperantele post-revolutie fusesera sugrumate de certitudinile diletantismului, incompetentei si coruptiei. In filmul asta apare Tzuru, care nu chiuleste (numai 😉 ) sa se duca la bere cu baietii, ci sa stea cat e ziua de lunga pe o banca in curtea interioara cu vedere directa la cancelarie (sic), zdranganind la o chitara rece trei sferturi si desfiintand karma apasatoare a acelor vremuri. Nu ma sfiesc sa-ti marturisesc post-factum ca nu ti-am dat nici( )o sansa, asa cum nimeni nu dadea nimanui nici( )o sansa in acea perioada, asa cum fusesem educati de catre sistemul pe care il sfidai cantandu-i serenade black metal de pe acea banca. Dupa douazeci si ceva de ani te rog sa ma ierti, Tzurule draga, ca n-am crezut in tine la prima vedere. Ca sa-mi mai spal insa din pacate iti marturisesc sincer ca atunci cand discutam cu amicii despre tine (in lipsa ta) parerea unanima era ca esti – probabil – cel mai bun om de pe planeta 🙂 . Distractie placuta la intalnirea de 20 de ani, sa nu cumva sa te astepti sa nu se fumeze in sala 🙂 .

    • Calin Cyfer spune:

      Claudiu, cu răspunsul ăsta m-ai făcut praf.Trebuie să-ți mărturisesc că pe atunci îmi doream în secret să fac parte din gașca voastră. Pentru mine, tu și Zoro (sper că e bine acolo unde e acum 🙁 ) erați cei mai cool rockeri din liceu. Poate cine știe, ăsta e motivul pentru care mai apoi am fost mai mult un singuratic. Am păstrat tot timpul distanța față de orice gașcă, pentru că nu mi se părea la fel de faină ca a voastră 🙂 Îmi amintesc că Zoro m-a încurajat tot timpul să cânt și cu el am avut cele mai interesante discuții despre ce ar trebui să ascultăm: rock din anii 60-70 sau metal/thrash/death.
      Cât despre faptul că am ajuns până la urmă muzician profesionist, cred că a fost o combinație de noroc cu incapacitatea de a face altceva. Muzica m-a oprit întotdeauna să fac altceva la modul serios, din cauza asta n-am prin rădăcini în niciun demers extra muzical pe care l-am întreprins. Norocul a fost că am prins trenul numit Fernet prin 2001 și de acolo am fost destul de insistent să urc ceva mai sus, până când veniturile din muzică au fost suficiente cât să trăiesc doar din asta.

      • Clau spune:

        Zoro a fost un tip special si il vom pastra in sufletele noastre intr-un loc la fel de special.
        Imi pare rau ca ai pastrat secreta dorinta de a fi mai mult in preajma noastra. Eu – desi a trecut multa vreme de atunci si s-ar putea sa-mi scape lucruri – nu-mi amintesc sa fi avut vreo atitudine exclusivista in privinta asta, ba chiar imi aduc aminte ca vorbeam despre tine ca fiind un tip mai retras, care-si alege cu grija anturajul. Ramane sa discutam asta la proxima intalnire 😉 . Pana atunci, numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +