Cyfer : Color : Cuprins

Dacă afli că am selfită, o să mă mai săruți?

 

Circulă de ceva vreme pe net un hoax, un articol despre boala mentală a celor care-și fac multe selfie. „Selfie” sunt pozele alea pe care ți le faci de unul singur. Asociația Americană de Psihiatrie spune că tulburarea are trei niveluri: primul în care ești la limita bolii, atunci când îți faci zilnic 3 selfie, dar nu le postezi pe net; al doilea, nivelul acut, în care le mai și postezi pe net pe cele 3; și al treilea, cronic, în care postezi selfie de 6 ori pe zi.

Articolul pleacă de pe un site al cărui autori admit că atunci când scriu, condimentează cu fragmente din propria imaginație. Cei care au preluat acest articol, au adăugat propriile interpretări, începând cu titlul, distorsionat pentru a atrage atenția. Cum de multe ori pe rețelele sociale se citește doar titlul, de aici până la viralizarea articolului n-a fost cale lungă.

Această știre exploatează prejudecățile noastre naturale și angoasele în fața noilor tehnologii. Însă problemele mentale trebuie să fie deja existente, pentru ca tehnologiile noi să le scoată la iveală. Articolul îl menționează pe Danny Bowman, un adolescent care a încercat să se sinucidă. Danny suferea de tulburarea dismorfică a corpului, o boală mentală caracterizată printr-o preocupare excesivă în legătură cu propriul corp și defecte imaginare ale acestuia. Își făcea peste 200 de selfie zilnic, căutând aprobarea prietenilor de pe rețelele sociale.

Asta mi se pare o boală serioasă, ce nu are legătură cu selfie, de aceea un titlu ca „selfie, o boală mentală” este total eronat. Selfie și rețelele sociale sunt instrumentul, nu boala. E ca și cum ai spune că sfoara e o boală mentală, pentru că o folosesc sinucigașii. Chiar și la cele mai active persoane din lista mea de prieteni, nu am văzut mai mult de 4-5 selfie pe săptămână. Chiar dacă ar face mai multe, nu m-ar deranja. Sunt prieten cu ei, tocmai pentru că mă interesează ce mai fac, iar un selfie face cât o mie de cuvinte. Nu-i așa?

Când ai un prieten, se presupune că petreci ceva timp cu el. Ai în față figura lui, corpul lui, expresiile feței lui. Pe Facebook se întâmplă la fel, doar că poți decide când, cum și dacă, alegi să te uiți la el. La fel se întâmplă și la artiștii pe care-i urmărești. Dacă am dat like la pagina lui Sir Patrick Stewart, înseamnă că mă interesează să-l văd pe el, atunci când intru pe pagina lui. Nu mă supăr, chiar îmi place când pune poze cu el mâncând pizza în New York, sau când e lângă piscină și și-a înfășurat prosopul pe corp, în stil roman.

Prin anii 90, aveam un prieten care călătorea mult prin Europa. Acum poate merge oricine, dar pe vremea aia, era ceva deosebit. În pozele pe care le făcea pe unde mergea, apărea tot timpul el. Adică, de multe ori punea pe cineva să-l pozeze lângă ceea ce dorea să pozeze. La început m-a deranjat să-l văd pe el în atât de multe poze, dar apoi m-am gândit că acele locuri pe care le-a pozat, pot fi văzute în orice vedere. Mai important este că în contextul acelor locuri se află cineva familiar.

Așa că dragi prieteni, terminați cu prejudecățile și timiditățile. Simțiți-vă bine în pielea voastră și arătați-le asta celorlalți. Vreau să văd ce mâncați, pe unde mergeți și ce mai faceți. Vreau să vă văd pe voi în mijlocul universului, pentru că altfel, universul e oricum aproape mort.

selfie



3 răspunsuri la “Dacă afli că am selfită, o să mă mai săruți?”

  1. Superbă punerea în problemă, a fost un deliciu să citesc!
    Mulţam fain!
    Da, cred că a pune poze cu tine pe propriile situri, e o chestie foarte normală şi, indiferent câte pui zilnic sau lunar, până la urmă, e o formă de a te exprima, aşa cum eşti. Unii, pun muzică pentru că ei consideră că asta îi defineşte cel mai bine; alţii, FAC muzică din acelaşi motiv; alţii fac fotografii, pentru că ACEST limbaj îi defineşte mai mult. Totul e o chestiune de tipare mentale. Fiecare foloseşte tiparele şi subsetul de tipare mentale cu care se simte cel mai familiarizat.
    Restul, ţine de cât de educat, câtă autocunoaştere deţine cel care recepţionează mesajul.
    Sărăcia comunicării până la urmă, se rezumă la câte tipare mentale are fiecare în arhiva personală şi mai ales, cu câte dintre acestea jonglează literalmente…
    Poate de asta artiştii sunt „ermetici”. Lucrând cu un set mai bogat de tipare mentale, ei au nevoie de receptori mai „versaţi”… Cum „masele” lui Gustave LeBon operează cu seturi minimale de tipare mentale, devine evident cum e cu „ermetismul”, „elitismul” şi alte astfel de etichete formale, care definesc în ultimă instanţă Boala Fundamentală cea mai gravă: IGNORANŢA…

  2. Anca spune:

    Da’ ce zici de ortorexie? Am cazut pe spate cand am vazut ca ma incadrez si eu p-acolo.
    Poate scrii ceva si despre boala asta 🙂

    • Calin Cyfer spune:

      Da, cred că la început, toți cei care începem să mâncăm sănătos suntem într-un anumit grad de ortorexie. Așa eram și eu. Multe luni n-am făcut nicio excepție alimentară. Nu eram experimentat în găsirea variantelor bune, am pierdut mult în greutate din cauza caloriilor insuficiente. În timp, am devenit mai experimentat și știu destul de bine ce trebuie să mănânc și cum să le procur pentru a nu rămâne descoperit. Deasemenea, am devenit și un pic mai flexibil în a face excepții câteodată, când e cazul. E un subiect interesant, poate voi scrie și despre asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +