Cyfer : Color : Cuprins

Alergare fără mâncare – stop în ziua a 4-a

Am decis să termin astăzi în ziua a 4-a ideea de a alerga 7 zile fără să mănânc, câte 10 km pe zi. De dimineață m-a apucat o amețeală ciudată în somn, un fel de leșin și a fost mai precaut să termin postul. Dar să vă relatez ce s-a întâmplat până atunci.

Prima zi, sâmbătă, a fost totul ok, am alergat cei 10km de dimineață. Cum de obicei alerg pe stomacul gol, n-a fost nimic deosebit. Apoi ziua a decurs normal, deși corpul se aștepta la ingestia de carbohidrați din fructe, cu care l-am obișnuit după fiecare efort fizic. Spre seară, deși îmi era foame, mă simțeam mai ușor și aveam energie mai multă. Noaptea n-am putut să dorm decât vreo 6 ore. În mod obișnuit dorm 8-9.

A doua zi, de dimineață am simțit unele dureri în coapse și fesieri. Corpul lucra probabil la ele. Simțeam cum din față erau sustrase bucăți de grăsime. Am avut meditații de chitară, adică 6 ore de stat pe scaun, după care la ora 16 am alergat cu Kolcsar Peter 11km. Doream să alerg 20km, dar era prea greu. Îmi simțeam picioarele ca de plumb. Era ca și cum corpul rămăsese la fel de greu, dar eu nu mai aveam benzină să-l împing. Seara a fost din nou greu să adorm și am dormit 5 ore. Corpul probabil mă trăgea de mânecă: „alo, mergem și noi să mâncăm ceva sau ce facem aici?”.

A treia zi de dimineață a fost cel mai greu: dureri în corp, limbă încărcată, transpirații reci. Am alergat de dimineață 10km, care mi se păreau că nu se mai termină. Simțeam că îmi târăsc niște picioare de plumb, care sunt legate cu lanțuri de bile mari de metal. Cu mare greutate am terminat cei 10km, dar seara m-am simțit din nou energic și nu am reușit să dorm până târziu. M-am sculat după 4 ore și am încercat să adorm la loc. Am ațipit și în vis eram în oraș cu niște prieteni, timp în care mi s-a făcut rău. S-a întunecat totul și urma să cad. Mă sprijineam de un zid. Asta se întâmpla și în realitate, pentru că totul devenise o luptă să mă trezesc și din acea stare și din somn.

M-am sculat amorțit, cu o durere în ceafă, în transpirații reci. N-am vrut să încerc să mă culc la loc pentru că se putea întâmpla din nou, așa că m-am hotărât să încetez experimentul și să mănânc glucoză și câteva portocale.

După câteva ore, am plecat din nou la alergare, dar de data asta a fost și mai greu. Evident că glucoza și portocalele nu puteau reface deficitul făcut în câteva zile, iar alergarea a fost practic tot una „pe gol”. M-am oprit de multe ori. Dacă până atunci trebuia să mă abțin să nu depășesc pragul pulsului de 136, acum abia de reușeam să ating 129 în ritmul în care alergam.

A fost un experiment extrem de greu, deși eram obișnuit cu perioadele de 7 zile fără mâncare. Faptul că am alergat 10km în fiecare zi a fost o mare diferență. În primul rând, cred că acele alergări mi-au sabotat capacitatea de a mă odihni. Până acum în timpul posturilor negre, am dormit ca un bebeluș. În special în cel din refugiul Buddhist, dormeam în orice moment de pauză și imediat ce puneam capul pe perna de lemn. De data asta am avut insomnii în fiecare seară și am dormit foarte puțin. Probabil că din cauza alergărilor, corpul nu a perceput postul ca pe o perioadă de odihnă și refacere, ci ca pe o foamete combinată cu un mare pericol.

În alergările de ultra-maraton apar astfel de perioade de oboseală, foamete, privare de somn, dureri în corp, deci experiența mea a fost una interesantă, care mi-a arătat că mai am multe de pregătit pentru o astfel de alergare.

Bilanț:
3 zile și 4 nopți fără mâncare
4-5L apă pe zi
31 km alergare cu un puls mediu de 136-140
4kg pierdute (probabil se vor mai pierde multe în următoarele zile, cât organismul începe să pună la loc deficitul caloric)

1912219_594263483981566_1883611870_n



8 răspunsuri la “Alergare fără mâncare – stop în ziua a 4-a”

  1. Eduard spune:

    Cred ca ai sarit prea repede la 10km.
    Incearca o varianta mai ‘softly’ de 1-3km si cred ca vei reusi ca pe parcursul a 1-2 ani (care sa cuprinda cateva perioade de post ‘saptamanal’) sa ajungi si la 10km.
    Succes!

  2. Alexandra spune:

    Imi pare rau ca asta ai inteles din mesajul meu. Nu, nu e o prostie sa alergi ca tarahumara. e o prostie sa alergi ca tarahumara fara sa iti respecti corpul, pentru ca eu asa interpretez incercarea ta.

    Eu am in plan sa fac end to end challenge in UK, sa pedalez din pct cel mai nordic pana in cel mai sudic, si asta intr-un nr limitat de zile, dar cat de stupid ar fi sa incerc asta fara sa ma alimentez corespunzator?

    • Calin Cyfer spune:

      Înțeleg, dar oricând pot apărea surprize, atunci când faci o astfel de provocare. Crezi că ești pregătit și apare ceva total neașteptat. Eu mi-am ascultat corpul, în momentul de slăbiciune am terminat, nu am mers înainte ignorând ceea ce simt.
      Ce se întâmplă acum dacă prin cine știe ce întâmplare rămân undeva în sălbăticie și trebuie să merg vreo 250 de km până la prima așezare umană. Voi fi oarecum în temă despre la ce m-aș putea aștepta din partea corpului meu.

  3. Alexandra spune:

    Cyfer, de citesc de foarta multa vreme, dar e prima data cand comentez pe blogul tau. Imi place foarte mult modul in care tratezi alimentatia si faptul ca iti povestesti aici experientele e folositor pentru cititori (inclusiv pentru mine).

    Insa nu pot sa inteleg de ce ai ales sa faci un astfel de experiment. Ca sportiva amatoare, mare iubitoare de ciclism, nu pot sa inteleg de ce ai incerca asa ceva de bunavoie. Sa alergi 10 km pe zi fara mancare ca sa ce mai exact? Mi se pare o prostie atat de mare incat numai faptul ca te admir foarte mult ma obliga sa fac uz de putina diplomatie pe care o am, oricum, si sa nu ma exprim mai colorat.

    Ok, inteleg conceptul de post/detoxifiere, combinat cu meditatie, relaxare totala si multa, multa odihna. Dar nu inteleg activitatie de anduranta combinate cu infometarea.

    • Calin Cyfer spune:

      Da, poate fi văzută ca o prostie, dar eu cred că atunci când ne ducem corpul la limite, în afara zonei de confort, învățăm foarte multe despre el, despre cum funcționează, devenim mult mai focalizați pe ce se întâmplă în interior sau exterior.
      Pe ideea asta a ta orice experiență umană extremă este stupidă, de exemplu:
      – să alergi 250km într-o cursă de la Athena la Sparta;
      – să faci o expediție în Antarctica la începutul secolului XX, cu echipamente precare și mâncând aproape exclusiv carne multe luni de zile;
      – să pleci cu corabia pe ocean, fără să știi unde poți ajunge;
      – să faci singur înconjurul lumii pe apă;
      – să înoți pe toată lungimea Dunării în 58 de zile.
      Toate aventurile de mai sus par stupide, în sensul că unii chiar au murit încercând, dar cred că asta e natura unor oameni. Curiozitatea de a vedea ce e dincolo de un anumit prag.

  4. emanuel spune:

    Daca ai reusit sa faci asta patru zile sunt convins ca vei ajunge in curand la sapte. Performanta e remarcabila oricum. Felicitari!

  5. Vlad Crisu spune:

    Foarte interesant 🙂 și ground-breaking, cred, nu știu dacă a mai făcut cineva experimentul ăsta. Chiar dacă nu ai ajuns la 7 zile. Fiecare experiment are, prin definiție, un risc de eșec. Foarte interesante observațiile legate de reacțiile corpului. Inspirațional 🙂 Pe zi ce trece, și, pe măsură ce citesc diverse, realizez cât de puțin știm despre cum funcționează corpul nostru. Bravo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +