Cyfer : Color : Cuprins

Momentul de cotitură; episodul 2

Continuarea episodului 1.

„O persoană căreia nu-i este frică de moarte, știe cum să trăiască. O persoană căreia nu-i este frică să dea greș, are succes. O persoană căreia nu-i este frică să cânte prost, ar putea cânta foarte bine”. Kenny Werner, Măiestrie fără efort.

480259_10151222071525920_778069413_n

În capitolul 5, Kenny introduce câteva concepte binecunoscute în buddhism, dar total noi pentru mine la acea vreme: frica, mintea și egoul. Vorbește despre modul în care frica poate paraliza muzicienii, atunci când încep să cânte. Conexiunea pe care aceștia o fac între cine sunt și cum cântă, duce la frică. Frică atunci când cântă la instrument, frică atunci când studiază, frică atunci când ascultă muzică, frică atunci când predau muzică sau frică atunci când compun. Teamă că la cea mai mică greșeală, acel minuscul ego va fi șters de pe fața pământului. Frica duce la crisparea corpului și astfel, la compromiterea oricărei posibilități de a suna bine.

Frica face diferența între un maestru și un muzician obișnuit. Un maestru cântă dintr-un spațiu al meditației. Mintea sa este total liniștită și focalizată. Respirația este adâncă și lungă. Corpul e relaxat. Mâinile execută singure mișcările pe instrument. Când îl ascultăm, ne duce și pe noi în acel loc în care este el. Ne liniștește, ne cufundă într-un spațiu în care nimic nu mai are importanță. Un muzician obișnuit este acela căruia îi este frică să dea greș. Este crispat, aproape că nu respiră. Deși poate este impecabil ca execuție, ne lasă cu ideea „e bun, dar parcă lipsește ceva”.

În liceu, eram un maestru. Nu eram bun în sensul muzical, tehnic sau bine școlit, dar ceea ce făceam venea din acel spațiu. Eram autentic și total stăpân pe notele pe care le executam, cu basul, chitara sau cu vocea. Nu mă interesa dacă aveam 10 sau 1000 de fani. Chiar mă lăudam că trupa mea are o mână de fani, dar buni. După liceu, am fost pus în postura de a face bani din meseria de muzician, altfel mă așteptau câțiva ani de facultate pe care nu-i doream deloc. Așa s-a instaurat frica. Dacă lumea nu mă accepta, nu aveam de unde să am bani, iar dacă nu aveam bani, nu puteam să fac muzică, trebuia să fac altceva.

A trebuit până la urmă să aleg o facultate. Habar n-aveam care. Mă uitam încurcat prin lista de facultăți. Am ales informatică, doar pentru că se dădea examen la matematică, singura materie la care mă pricepeam. Am intrat cu nota 10 la algebră și 9 la analiză, dar apoi n-am trecut anul. Dacă în liceu profesorii erau mai înțelegători cu mine, știind că sunt muzician și baschetbalist, în facultate profesorii nu aveau cum să fie la fel. Au urmat încă 6 ani de facultăți, diferite specializări și nimic dus până la capăt.

În muzică, am avut în timpul ăsta diverse proiecte de care eram mulțumit. Sunau foarte bine, dar nu se întrevedea nici o posibilitate de a avea un venit din ele. Apărusem la radiouri locale și naționale, aveam concerte prin țară la festivaluri, am fost chiar la TVR1 la emisiunea lui Petre Magdin, „Întâlnirea de la miezul nopții”. Totuși, venitul din muzică era zero barat. Începusem să cred că muzica o să mă ducă de râpă, că ea sabota posibilitatea mea de fi un om normal, cu o facultate absolvită și un job stabil și bine plătit.

După experiența cu facultățile, am reușit să intru în sfârșit într-o trupă cu concerte plătite. Fernet Blues Band, e o trupă din Brașov, care tocmai se formase în anul 2000 și rămăsese fără chitarist. Ei aveau câteva concerte pe lună. Nu era un venit suficient, dar a fost o mare schimbare. Devenisem semi-pro. Apoi, cu fiecare nou proiect și trupă în care am intrat, cariera mea a crescut până în punctul în care trăiam în sfârșit din muzică.

Pe măsură ce înaintam pe acest drum al profesionalizării muzicale, frica mea creștea din ce în ce mai tare. Eram speriat că în orice moment pot pierde acel tren și mă pot întoarce la viața mea de muzician amator încercător de facultăți. Ilar este că nu puteam pierde nimic, în afară de ceva material.

Muzica, așa cum am auzit-o când eram mic, sau așa cum o cântam în primii ani, nu mai exista demult. Încercam doar să execut corect niște pasaje, să demonstrez că sunt bun și că pot să fac totul „cu feeling”, dar în realitate eram crispat, temător că la oricare următoare notă pot să greșesc. Când mă ascultam cântând, aveam aceeași teamă, că la următoarea notă voi da kix. Uneori mă surprindeam că nici nu mai respiram.

Eram într-un loc foarte ciudat. Trăiam din muzică, dar ceea ce făceam nu era muzică pentru mine. În toate proiectele/trupele, eram liber să cânt ce doream, doar că eu nu puteam să mă deschid pentru asta. Acest chin a dus la defocalizarea minții și la degradarea organismului până în punctul în care mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Problema era mult mai adâncă decât credeam și trebuia să iau măsuri radicale pentru a remedia situația.

Episodul 3.



4 răspunsuri la “Momentul de cotitură; episodul 2”

  1. Constanta P. spune:

    te rog sa ma crezi, de cind am abordat veganismul total incetul cu incetul toate prostiile pentru care imi framintam aiurea si inutil mintea si viata au disparut…pur si simplu parca nu mai imi sunt contemporane…am iesit fara nici un regret din acea lume de framintari …in care traiesti si nu sau …ceea ce faci mi se pare un pionierat din salt in salt pt next level…

  2. Constanta P. spune:

    Traiai din muzica, ceea ce nu e totuna cu in muzica…de aici si peregrinarea autour de…e ca si cum cineva iti spunea pe bloguri: sa fii vegan inseamna sa ai vointa…aiurea, ce-are una cu alta? e ca si cum ai spune cuiva cind esti vegan viata de dinainte de nu mai exista…si punct.

    Faain de tot ce spui, go!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +