Cyfer : Color : Cuprins

Momentul de cotitură; episodul 1

De când am blog, am tot amintit despre momentul schimbării mele și ce a urmat după. Mi s-au cerut detalii despre ce s-a întâmplat mai exact în acel moment, așa că m-am hotărât să fac un articol despre acea perioadă.

cotitura2

De ziua mea, în 2010, am ținut un concert la care am invitat câțiva prieteni muzicieni. Pianistul de jazz Adi Stoenescu (aka Tzoaie) mi-a făcut cadou cartea „Măiestrie fără efort” de Kenny Werner. Mi-a spus: „e orientată mai mult spre jazz, dar sigur găsești și tu ceva interesant în ea”. În mod sigur nu-și imagina ce impact major urma să aibă asupra mea și ce multe schimbări în lanț urma să producă. O vreme, cartea a stat cuminte, neatinsă, printre celelalte cărți ale mele.

În luna următoare, tocmai mă întorsesem dintr-un turneu lung cu multe concerte, în care am condus sute de kilometri. Fusesem răcit tot timpul și boala nu dădea semne că trece. Mai trebuia să fac și o sesiune de filmări video cu trupa. Am remarcat apoi cu stupefacție că am zona zoster, o iritație urâtă pe piele. Dermatologul mi-a spus că nu se poate trata și că o dată ce am făcut-o, o să mă confrunt cu ea toată viața. Mi-a prescris o alifie și mi-a spus că totul e pe bază de stres.

În acel moment am început să mă întreb de ce mă zbat atât de tare. 2010 a fost un an foarte productiv, în care parcă am fost într-o cursă nebună pentru a avea mai multe concerte, apariții tv/radio și albume vândute. Chiar a fost un an excelent. Dar merita prețul? Lucram totul de unul singur. Eram nu doar muzicianul, dar și managerul, publicistul, șoferul, directorul casei de discuri, agentul de vânzări, webmasterul și tehnicul. Câștigam bine, dar nu atât de bine cât să-mi permit reparații fizice capitale după o anumită vârstă.

Prima decizie bună a fost să iau o pauză, o perioadă fără concerte în care să mă relaxez, să citesc o carte, să mă plimb prin parc. Atunci am început să citesc cartea lui Kenny Werner. M-a captivat imediat. În prima parte, autorul povestește despre viața lui, de când a început să cânte la un instrument și până a început să câștige din muzică. Ar fi putut fi de fapt descrierea vieții oricărui muzician, pentru că eu m-am regăsit în totalitate.

Kenny mi-a amintit de primele momente când am pus mâna pe un instrument muzical. Eram absorbit de fiecare sunet care ieșea din acel instrument. Habar n-aveam să cânt, dar mă fascina orice notă pe care o produceam singur. Nu aveam instrumente acasă, dar când mergeam pe la prietenii care aveau, cântam tot timpul la ele. Prima mea chitară am avut-o în clasa a IX-a. Era o vechitură acustică a unui prieten. Nu avea nici măcar corzi, dar am pus pe ea niște corzi de contrabas. Era un rahat, dar nu conta, cântam la ea tot timpul.

Am fost atras de muzică de mic. O văd ca pe un limbaj universal, străvechi. Cu siguranță, oamenii au folosit sunete pentru comunicare cu mult înainte să vorbească. Încă de la 5 ani eram atras de o multitudine de „dialecte”: cânturile ezan venite din moscheile din Istambul, Elvis Presley cântând „That’s Alrigh Mama” sau sonoritățile indiene de pe „Within You Withou You” a celor de la Beatles. Să pot și eu produce sunete pe un instrument mi se părea ceva magic. Petreceam ore în șir, parcă într-o transă, cântând la chitară fără să fiu constrâns de nicio disciplină sau dorință de a demonstra ceva cuiva.

La un moment dat vraja este ruptă, sau cum spune Kenny în carte „somebody breaks the groove”. Un părinte (în cazul meu, taică-miu) vine și spune că trebuie să iei lecții. Kenny Werner s-a procopsit cu un profesor de pian, iar apoi a ajuns la institutul de muzică. Eu am avut noroc că în oraș nu era niciun profesor de chitară care să mă învețe ce vroiam eu. Spun noroc, pentru că în felul ăsta am putut să mă joc mai mult, să-mi dezvolt o manieră proprie, fără a fi disciplinat în niște canoane clasice.

La mine presiunea a fost de altă natură. În acele vremuri, era foarte greu, dacă nu chiar imposibil să faci bani din muzica pe care o practicam eu (rock clasic sau heavy – thrash, death, grindcore). În liceu a fost frumos. Am avut concerte la serbările școlare sau în deschiderea trupelor mai mari, totul fără niciun ban bine înțeles. După ce am terminat liceul, s-a pus problema că, dacă tot nu fac bani din această activitate, ar fi mai bine să fac o facultate.

Când am început să mă gândesc serios cum să fac bani din muzică, o parte din acea bucurie originară s-a dus. Este dificil să faci să conviețuiască copilul din tine, care dorește să se joace pe instrument cu rechinul financiar, gata să muște la orice oportunitate.

episodul 2.



Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +