Cyfer : Color : Cuprins

Ce-am învățat de la o pisică

Spuneam într-un articol anterior că nu adopt un câine și niciun alt animal,dar acum sunt într-o situație în care o pisică trăiește cu mine: Otto, motanul prietenei mele. Am pus totuși o condiție, să fie un animal liber, să poată ieși oricând dorește afară din casă, să umble prin curte. Doar că în cartier e un motan alfa, Blondie. Tipul e dur. I-a tras una lui Otto când s-au întâlnit. De atunci, Otto e precaut când e vorba să iasă afară. Stă mai mult prin casă. Așa, am avut ocazia să-l urmăresc și să învăț câteva chestii de la el:

  1. Meditează câteva ore pe zi. Stă într-o poziție cu labele sub corp, privirea înainte și se focalizează într-un punct. Doar că meditația lui e așa cum shikantaza trebuie să fie. Când meditezi, trebuie să fii alert, să sesizezi orice mișcare din câmpul vizual sau auditiv, iar percepția să nu-ți fie alterată de gânduri. Dacă ceva se întâmplă în mediul înconjurător, trebuie să fii capabil să sari ca un tigru, nu să te ridici greoi ca un bou (spunea Taisen Deshimaru).
  2. Când se mișcă, pașii lui nu fac niciun zgomot. Dacă nu ar fi medalionul pe care-l are la gât, n-aș ști că se apropie de mine. Atunci când pășești fără să faci niciun zgomot, te amesteci cu mediul, te adaptezi suprafeței, iar mișcarea ta nu solicită încheieturile.
  3. Când se întinde, mișcările lui sunt scurte. Nu stă întins secunde bune sau chiar minute, așa cum se întâmplă în unele stiluri de yoga, de exemplu Yin Yoga.
  4. Când a venit în casă, și-a căutat un loc în care să se ascundă. E sub cadă. Acolo e apărat din aproape toate direcțiile, nu poate fi văzut sau scos. Se duce acolo oricând simte că în casă a apărut un pericol (un vizitator), situația nu mai e stabilă, sau are chef să fie singur, fără să fie deranjat.
  5. Otto are nevoie de afecțiune și atingere. S-a obișnuit să-mi stea pe birou, pe mâini, în fața tastaturii. Câteodată când am mai multe lecții de chitară la rând, mai trece pe lângă mine și mă privește insistent. Cum ar veni: „mai termini și tu odată treaba asta, să stăm și noi pe birou ca băieții”.
  6. Otto nu pierde ocazia de a sta la soare, mai ales dimineața, după răcoarea nopții.

Dar cea mai revelatoare, e alergarea după năluci. Otto are un medalion cu numele și numărul de telefon, în caz că se pierde. Medalionul e metalic și reflectă lumina. Așa că atunci când bate soarele, reflexia medalionului apare pe pereți. Asta îi distrage atenția și îl face să urmărească reflexia, doar că pata de lumină se mișcă în funcție de mișcările lui. Nu ar putea să o prindă niciodată, pentru că mișcându-se într-o direcție, mută pata de lumină în altă direcție. Și chiar dacă ar prinde-o, n-ar avea ce să apuce.

Oare câți dintre noi avem aceeași problemă? Alergăm toată viața după obiective bizare și iluzorii, născocite de propria noastră minte, alterată de tehnologie și traiul artificial? În timp ce ne mișcăm într-o direcție, țintele își schimbă și ele direcția și forma. Nu ajungem să le prindem niciodată. Dacă am ajunge, am realiza că nu avem ce să apucăm, pentru că sunt o iluzie.

 


Vezi cuprinsul articolelor »

Abonează-te: rss | email | twitter | facebook | +